I - Eu

E dimineata, imi amintesc viata mea de acum cateva luni, parca ca a trecut o vesnicie de atunci, am uitat cum e sa zambesti, am uitat cum e sa te bucuri, am uitat cum e sa traiesti. Si de ce mi-as aminti? pentru ca eu sunt mai mult mort decat viu oricum.

Zac aici ca o leguma 24 din 24, din cand in cand vin sa ma vada, insa eu pentru ei nu mai sunt eu. Ii vad pe zi ce trece cum se distanteaza, se simt stanjeniti. Le citesc in ochi dorinta de a pleca cat mai repede, le citesc in ochi rusinea. Ma uit cum parca ar vrea ca totul sa se termine mai repede, stiu am devenit o povara atat pentru ei cat si pentru mine. Ma mint in fata zicandu-mi ca totul va fi bine, un circ patetic in care nici unul din ei nu crede, cum as putea sa o fac eu?

Ieri am iesit afara, ma plimbam pe aleile spitalului uitandu-ma printre ramurile copacilor infloriti la cerul albastru. O zi superba de primavara de care toti parca se bucurau, atata energie, atata viata.. ce ironic; eu simteam cum otrava ce imi curge prin vene ma macina usor nefacand diferenta dintre partea din mine ce vrea sa traiasca si partea din mine ce vrea sa ma omoare.

Acum ceva vreme imi amintesc ca ma gandeam la ce as face daca m-as afla in situatia asta.. ma gandeam si imi ziceam ca eu am sa fiu diferit, eram sigur ca eu nu am sa renunt niciodata, chiar daca corpul meu s-ar prabusi.. mintea mea va ramane vie pana in ultima clipa,... imi ziceam ca eu am sa traiesc pana la sfarsit, am sa fiu optimist, am sa ma bucur de tot. Ce minciuna...
As vrea sa fie asa, dar nu se poate, prea multe ganduri, prea multe regrete, prea multa ura, prea multe intrebari fara raspuns.

Ma uitam la oamenii ce treceau pe langa mine, straini, nepasatori, treceau fara sa ii intereseze drama mea, ma simteam nedreptatit, dar totusi... eu in locul lor.. oare mi-ar fi pasat? Probabil ca nu, probabil ca as fi avut aceeasi ignoranta de care si ei dadeau dovada. Nedreptatit? De ce.. nu ma cunosteau, nu aveau de unde sa stie.. Mi-e rusine de mine, mi-e rusine de egoismul meu, mi-e rusine ca nu le accept indiferenta desi stiu ca e normala si pana la urma o inteleg... insa nu putem intodeauna sa alegem ceea ce simtim.

As vrea sa pot sa dau timpul inapoi, sa imi retraiesc copilaria, sa fac tot ceea ce am vrut intodeauna sa fac, fara retineri... sunt atatea lucruri pe care mi le propusesem sa le indeplinesc, niciodata nu m-am gandit ca timpul imi va fi cel mai mare inamic, Secundele se scurg iar nisipul din clepsidra vietii mele se imputineaza. Nu mai am timp sa fac lucrurile marunte pe care mi le propusesem. Vroiam multe insa acum nu mai vreau nimic... ce rost mai are? Orice as face acum ar avea un iz de fortare, ca si cum as face lucrurile respective dintr-o obligatie fata de mine insumi.. nu din placere. Nu vreau asta, ar fi o pangarire a entuziasmului si dorintelor pe care le-am avut ca si copil. E ca si cum eu insumi as deveni un cancer si mi-as macina propriile amintiri si copilaria. Prefer sa plec fara a imi implini ceea ce mi-am propus.

Ma amuza drama proprie, de ce? .. pentru ca pentru mine am devenit centrul universului, e atat de patetic, tot ce fac e sa meditez asupra propriei mele existente,.. sau asupra lucrurilor care cel putin indirect au implicatii in aceasta. Sunt un egoist ce isi cultiva depresia, autodistrugerea si existenta. Ma simt ca si cum as deplange decaderea celui mai important om care a existat vreodata... si e atat de comic faptul ca ma astept de la toti sa imi impartaseasca tragedia, sa sufere alaturi de mine.. pana la urma de ce? Cine sunt eu? Sunt un nimeni... sunt un om normal... cu mine, fara mine,.. umanitatea va merge inainte, stiu aceste lucruri dar... pentru mine sunt cel mai important, si ma sting.

Ma uit la ceas, e deja ora 12,... am mai pierdut ore stand si meditand la lucruri care pana la urma nu folosesc si nu au sens pentru nimeni in afara de mine. Probabil ca am renuntat, probabil ca m-am resemnat. Nu stiu de ce mai trec prin toate aceste chinuri, oricum nu fac decat sa imi prelungesc agonia, poate ca ar trebui sa renunt.. poate ca ar trebui sa merg acasa, sa imi accept destinul si sa ma sting linistit.

Aerul asta pe care il respir, simt nevoia sa ma bucur de el, ma gandesc ca imi va lipsi... si totusi il urasc, il urasc pentru eternitatea lui. Prin cate corpuri a trecut el.. prin cate fiinte a fost.. fiinte care de mult au apus... iar eu sunt doar o fiinta.

II – Sfarsit

In tacerea noptii mi-e frica, nu de moarte .. ci de faptul ca am sa mor in somn, de faptul ca ea va veni si eu nu am sa imi dau seama... Mi-e frica de faptul ca am sa mor fara sa stiu, si totusi oare vreau sa stiu? Dar mai important.. oare vreau ca restul sa stie? Nu.. nu vreau,.. nu vreau sa le vad fetele ingrozite, nu de plecarea mea.. ci mai ales de faptul ca eu sunt film de prezentare a ceea ce cu totii vor infrunta mai devreme sau mai tarziu. Nu vreau sa ii vad tristi, compatimindu-mi sfarsitul.. nu vreau sa ma tina de mana. Vreau sa mor singur.

Stiu ca nu mai am mult, ii auzisem pe holuri vorbind.. imi dadeau 4-5 luni, au trecut 6 de atunci.. m-am incapatanat sa ii contrazic probabil, sau poate au gresit ei.. sunt constient ca termenul de valabilitate mi-a trecut, si ca din clipa asta sfarsitul poate veni oricand.

Tacerea asta ma macina, e ca si cum tot ce as face e sa astept.. cat de absurd e.. astept ceva ce nu vreau sa vina... si totusi asteptarea o urasc mai mult decat moartea in sine.. nici nu stiu ce e mai rau... sa mori sau sa astepti sa mori. Asta e probabil un sindrom tipic al muribundului... ii e frica sa moara, dar la un moment dat aceasta frica, anxietatea, asteptarea, tristetea il face sa decada,.. il face sa isi spuna „mi-a ajuns, fie ce o fi.. sa se termine odata”

Mi-e somn, as vrea sa stau treaz pentru ca stiu ca o sa am o eternitate de petrecut dormind.. dar nu pot. Atat de moale mi se pare patul asta, ma scufund in el ca intrun nor de pe cerul unei zile linistite de vara.. Ma scufund.. in el.. ma scufund in mine insumi. Ma uit cu ochii intredeschisi la neonul albastrui din tavan ce isi varsa lumina rece in toata incaperea, lumina ce invadeaza peretii, ca un mucegai fluorescent... lumina ce imi mangaie fata dar pe care eu in amorteala mea nu o simt.

Ma uit cum in jurul lui umbre danseaza,.. si umbrele imi zambesc.

III – Inspre..

Cu totii avem drumuri in viata,toata existenta noastra inseamna miscare.. ne zbatem intre puncte de pornire si sosire, iar totul poate fi simplificat la aceasta forma simpla a intelesului.

Avem dorinte, avem obiective, plecam din punctul de pornire in momentul in care ne propunem ceva si mergem inspre linia de sosire sperand sa ajungem. Iar noi, fiintele, facem mai multe drumuri in acelasi timp, avem mereu tinte si nevoi... fiecare din noi este un maratonist care alearga mai multe trasee in acelasi timp, iar intodeauna intrebarea pe care ne-o punem e daca terminam cursa. Unele le terminam, altele nu,... singura cursa pe care nu vrem sa o terminam niciodata e cursa vietii, si cea a iubirii.

Drumul asta pe care il parcurg nu stiu cand l-am inceput, dar ce e mai important e ca nu stiu ce am sa gasesc la sfarsitul lui... Si e normal, un drum la care nu ti-l amintesti sa fi pornit nu ai cum sa stii unde te duce. Drumul asta nu e al meu, nu eu mi l-am propus,.. mi-a fost dat.

Uneori nu tot ceea ce urmam e din cauza vointei noastre, cateodata drumurile ni se dau, si le uram, uram cand suntem fortati sa alergam curse la care nu am vrut niciodata sa participam... Si nu sunt singur pe acest drum, ma uit la toti cei care merg in aceeasi directie cu mine, ma uit la fetele lor multumite.. toti arata la fel, toti zambesc la fel, toti par a avea acelasi nivel de fericire.

Eu nu pot fi fericit ca ei, de ce? Pentru ca nu mi-am dorit aceasta fericire.. ea mi-a fost data. Acest lucru ma impiedica sa ma bucur de acest val de buna stare care mi-a invadat corpul, eu nu ma simt usor ca ei.. eu ma simt gol.. eu nu ma simt multumit.. eu ma simt limitat de acest grad de multumire.

Drumul asta are doua sensuri... are doua destinatii, iar mie nu imi place nici una din ele. Eu am fost un simplu om.. pentru ei, dar nu pentru mine,.. din punctul meu de vedere eu nu am fost niciodata ca toti ceilalti, de aceea nici nu vreau sa ii urmez... mai ales fortat.

Insa cum poti sa abandonezi un drum? Poti sa te opresti dar.. nu ai cum sa ramai asa.. pana si un pribeag are nevoie de destinatii... un pribeag merge.. dar tot se indreapta undeva.. chiar daca nu stie unde. Gandindu-ma asta sunt eu acum, sunt un pribeag.

Eu nu vreau sa urmez acest drum si nu vreau sa ajung la niciuna dintre cele doua tinte... sunt pus sa aleg iar eu nu vreau sa aleg, Defapt, nici macar sa aleg nu pot... ma uit la cei ce se indreapta in cealalta directie.. le citesc tragedia in ochi.. sunt sigur ca daca ar putea sa schimbe sensul ar face-o.

Eu, eu sunt ca un tren pe sine, drumul e liniar iar sinele nu ma lasa sa ma abat de la ele. Cat imi doresc sa deraiez acum....

IV – Monologul griului monoton

In aceast dom mare unde bolta e un cer albastru iar siluetele se ascund in spatele norilor eu sunt o umbra, putin difuza.. putin opaca.

Tu, pe tine te acuz pentru tot, si stii de ce? Pentru ca toate eventual converg spre tine. Cine sunt eu probabil ca stii deja, ar fi si imposibil sa nu stii.. insa totodata stiu ca pentru tine sunt inca unul din multime. Insa tu ma vei asculta...

Vreau sa vorbim despre bine si rau, nu este ciudat cum totul se rezuma la aceste doua tabere? Oricat de gri ar fi ceva, dupa contemplari, pana la urma tot trebuie sa aleaga o parte... Ma gandeam la oameni.. buni si rai.. exista asa ceva? Pentru oricare eu de exemplu sunt fie diavol fie drac, gri sint doar pentru o perioada scurta de timp.. perioada de proba, apoi acest cineva ma repartizeaza.

Nu... nu suntem nici unul pur, si pana la urma nu esti nici tu.. pentru ca justitia este murdara, ea inseamna nu numai dreptate ci si pedeapsa. Pedeapsa in sine inseamna un rau facut cuiva care de principiu merita.. insa tot un rau e. Si albul poate sa ucida.. si tu ucizi.

Eu nu vreau sa joc acest joc, pentru ca eu nu vreau sa fiu clasat nicaieri, eu sunt eu... cea mai importanta persoana care a existat vreodata.. pentru mine desigur. Iar tu mi-ai facut prea multe nedreptati pentru ca eu sa ma inchin tie. Vreau sa stiu de ce sunt aici atat de devreme.. cei pe care i-am lasat in urma probabil ca se consoleaza crezand ca am un scop, iar tu m-ai adus pentru ca ai nevoie de mine. Sa zicem ca asa e, te-ai intrebat daca ma intereseaza acest scop? Pana la urma ti se pare corect ca tu sa ma fortezi? Nu cumva acum tu esti cel rau, iar eu victima? Nu cumva m-ai martirizat?

Vezi tu... toti de aici, voi toti cei albi sunteti doar masti. Voi nu sunteti albi.. voi sunteti gri, sunteti gri cu totii... cum si ceilalti nu sunt negri, sunt tot gri. Totul este minciuna, totul este speranta. O speranta de ordine in ceea ce cu adevarat e haos. Nu poate exista ordine atata timp cat noi nu avem aceleasi directii. Binele meu de multe ori a implicat raul altcuiva.. Cum poti sa alegi tu cine are dreptate si cine nu? Daca justitita ta e de partea mea... atunci automat inseamna ca cel pe care l-am ranit e o victima, inseamna ca i s-a facut rau si nu are nici un drept sa conteste acest rau.. pentru ca justitia mi-a dat dreptate. Daca justitia e de partea lui.. inseamna ca eu cel ce a facut raul nu am dreptul la fericire, pentru ca raul facut lui reprezinta binele meu. Iar tu orice ai alege, indreptatesti pe cineva si victimizezi pe celalalt... ii faci un rau. De aceea tu esti gri, un gri monoton de la atatea secole de justitie.

Asa cum sunt, alb, gri sau negru eu sunt o parte din tine ca si toti ceilalti. Dar eu imi vreau libertatea, ma suprima aceasta apartenenta... de ce nu putem fi liberi? De ce trebuie sa apartinem la ceva? Lumea a fost mereu o puscarie ca si universul in sine... oricat de nemarginit ar fi. Orasul, tara, planeta, galaxia si asa mai departe.. puscarii in interiorul altor puscarii. Cum evadezi din una, te lovesti de gratiile urmatoarei. Acum simt ca le-am depasit pe toate cu exceptia uneia. Tu esti ultima puscarie, iar al tau zid e cel mai gros... atat de gros incat nici nu stiu daca exista altceva in spatele lui.

Dar nu conteaza, eu imi doresc libertatea atat de mult. Prefer sa se aleaga praful decat sa petrec o eternitate in aceasta puscarie care esti tu.

Pedeapsa ta nu ma raneste, pentru simplul motiv ca tu nu ma pedepsesti doar pe mine, tu te pedepsesti si pe tine. Eu sunt o parte din tine iar tu acum te auto-mutilezi.O operatie care vrea sa te scape de aceasta indisciplina care sunt eu, simti cum flacarile iadului te ard si pe tine? ca otrava citostaticelor in timp ce incerci sa suprimi si sa ucizi partea din tine care ti se opune. Nu e ironic? Am devenit la randul meu un cancer. Al tau cancer.

Insa eu sunt prea mic pentru a te omori, eu sunt doar o celula ce nu creste si nu se divide... daca si celelalte siluete de aici ar deveni umbre ca mine, daca toate aceste mici parti din tine si-ar da jos mastile si si-ar arata griul translucid... daca ele mi s-ar alatura si ar gandi ca mine tu probabil ai muri. As vrea sa stiu ce ar fi dupa al tau apus. Tot ce stiu e ca al tau zid s-ar sfarama si as gasi libertatea pe care mi-o doresc. O libertate pe care nu pot sa mi-o imaginez, cum orbul care nu a vazut niciodata nu poate sti cum e sa vezi.

Dar mi-am gasit libertatea prin propria-mi gandire, iar tu ma alungi dincolo de zid.. iti spun adio.

V – Caderea.

Cine sunt eu acum nu mai stiu, cad intrun abis infinit si intunecat, nu aud, nu vad.. nu simt nimic. Ultimele franturi de fiinta mi se disipa usor in tandem cu propria-mi gandire.

Nu mi-am omorat creatorul, insa i-am furat o parte din el, m-am furat pe mine. In goana mea dupa libertate am castigat iar el a pierdut... castigatorii intodeauna infrang.... ranesc... ucid. Castigatorii intodeauna vor fi rai... iar eu sunt cel ce s-a opus ordinii. Eu am invins din dorinta de a nu ma conforma ordinii, ordinea e doar un haos cu reguli.

In aceasta gaura unde ma aflu sunt singur, nu am pe cine sa ranesc, nu am pe cine sa distrug. Nu mai simt dorinte, nu mai am drumuri. Am evadat din cea mai de temut inchisoare si acum mi-au ramas doar propriile-mi ziduri, zidurile fiintei mele. Sunt atat de subtiri si atat de transparente,.. vad libertatea de dincolo.

Cine isi imagineaza ca libertatea e placuta se inseala, libertatea nu are cum sa fie placuta din simplul motiv ca ea nu se simte. Libertatea absoluta nu are granite, nu are forma, textura, gust, miros sau sunet. Daca ar avea,.. nu ar mai fi libertate. Imaginati-va prin absurd ca libertatea ar avea un miros... automat mai sus de acel miros nu se va putea urca, ceea ce inseamna ca ar fi din start o ingradire. Imaginati-va ca libertatea ar avea o forma.. nici nu are rost sa contemplez pentru ca din punct de vedere vizual e si mai simplu.

Pot spune ca in sfarsit am aflat ce inseamna libertatea.. libertatea inseamna nimic, iar eu pentru a fi liber trebuie sa renunt la mine, pentru a fi liber trebuie sa nu exist. Nu-mi ramane decat sa sparg acest geam fragil ce-mi este fiinta... ma asteapta o eternitate de libertate... eu voi fi nimic, eu voi fi libertatea in sine.

VI – Revenire.

Prin crapatura perdelei soarele imi trimite sageti de lumina, simt prospetimea aerului rece, e dimineata. Cateodata ma intreb daca viata nu cumva e un vis... poate ca ceea ce eu traiesc acum nu e realitatea, poate e o iluzie. Si pana la urma ce e realitatea,.. ea are substanta pentru fiecare din noi atata timp cat credem in ea. Incearca sa convingi un schizofrenic ca vocile pe care le aude sunt doar in capul lui.... Fiecare din noi percepem realitatea intrun mod diferit, visul meu pentru voi a fost doar un vis, insa eu cred in el... acum inteleg de ce se spune ca visele pot deveni realitate,.. si e adevarat, ele chiar devin realitate.. daca noi vrem acest lucru.

E timpul sa ma ridic din pat, ..desi nu stiu de ce.. probabil pentru ca trebuie sa ma conformez ingradirilor realitatii... ma asteapta o noua pe care pot linistit sa o adun in tolba celor petrecute de mine aici.. in real. Dar azi e o zi cu totul speciala, pentru ca azi are cu totul alta culoare, ziua asta e atat de luminoasa.. problemele de ieri acum mi se par atat de nesemnificative.

Ma simt impacat cu mine,... nu sunt nici trist, nici fericit,.. sunt indiferent.