I - Eu

E dimineata, imi amintesc viata mea de acum cateva luni, parca ca a trecut o vesnicie de atunci, am uitat cum e sa zambesti, am uitat cum e sa te bucuri, am uitat cum e sa traiesti. Si de ce mi-as aminti? pentru ca eu sunt mai mult mort decat viu oricum.

Zac aici ca o leguma 24 din 24, din cand in cand vin sa ma vada, insa eu pentru ei nu mai sunt eu. Ii vad pe zi ce trece cum se distanteaza, se simt stanjeniti. Le citesc in ochi dorinta de a pleca cat mai repede, le citesc in ochi rusinea. Ma uit cum parca ar vrea ca totul sa se termine mai repede, stiu am devenit o povara atat pentru ei cat si pentru mine. Ma mint in fata zicandu-mi ca totul va fi bine, un circ patetic in care nici unul din ei nu crede, cum as putea sa o fac eu?

Ieri am iesit afara, ma plimbam pe aleile spitalului uitandu-ma printre ramurile copacilor infloriti la cerul albastru. O zi superba de primavara de care toti parca se bucurau, atata energie, atata viata.. ce ironic; eu simteam cum otrava ce imi curge prin vene ma macina usor nefacand diferenta dintre partea din mine ce vrea sa traiasca si partea din mine ce vrea sa ma omoare.

Acum ceva vreme imi amintesc ca ma gandeam la ce as face daca m-as afla in situatia asta.. ma gandeam si imi ziceam ca eu am sa fiu diferit, eram sigur ca eu nu am sa renunt niciodata, chiar daca corpul meu s-ar prabusi.. mintea mea va ramane vie pana in ultima clipa,... imi ziceam ca eu am sa traiesc pana la sfarsit, am sa fiu optimist, am sa ma bucur de tot. Ce minciuna...
As vrea sa fie asa, dar nu se poate, prea multe ganduri, prea multe regrete, prea multa ura, prea multe intrebari fara raspuns.

Ma uitam la oamenii ce treceau pe langa mine, straini, nepasatori, treceau fara sa ii intereseze drama mea, ma simteam nedreptatit, dar totusi... eu in locul lor.. oare mi-ar fi pasat? Probabil ca nu, probabil ca as fi avut aceeasi ignoranta de care si ei dadeau dovada. Nedreptatit? De ce.. nu ma cunosteau, nu aveau de unde sa stie.. Mi-e rusine de mine, mi-e rusine de egoismul meu, mi-e rusine ca nu le accept indiferenta desi stiu ca e normala si pana la urma o inteleg... insa nu putem intodeauna sa alegem ceea ce simtim.

As vrea sa pot sa dau timpul inapoi, sa imi retraiesc copilaria, sa fac tot ceea ce am vrut intodeauna sa fac, fara retineri... sunt atatea lucruri pe care mi le propusesem sa le indeplinesc, niciodata nu m-am gandit ca timpul imi va fi cel mai mare inamic, Secundele se scurg iar nisipul din clepsidra vietii mele se imputineaza. Nu mai am timp sa fac lucrurile marunte pe care mi le propusesem. Vroiam multe insa acum nu mai vreau nimic... ce rost mai are? Orice as face acum ar avea un iz de fortare, ca si cum as face lucrurile respective dintr-o obligatie fata de mine insumi.. nu din placere. Nu vreau asta, ar fi o pangarire a entuziasmului si dorintelor pe care le-am avut ca si copil. E ca si cum eu insumi as deveni un cancer si mi-as macina propriile amintiri si copilaria. Prefer sa plec fara a imi implini ceea ce mi-am propus.

Ma amuza drama proprie, de ce? .. pentru ca pentru mine am devenit centrul universului, e atat de patetic, tot ce fac e sa meditez asupra propriei mele existente,.. sau asupra lucrurilor care cel putin indirect au implicatii in aceasta. Sunt un egoist ce isi cultiva depresia, autodistrugerea si existenta. Ma simt ca si cum as deplange decaderea celui mai important om care a existat vreodata... si e atat de comic faptul ca ma astept de la toti sa imi impartaseasca tragedia, sa sufere alaturi de mine.. pana la urma de ce? Cine sunt eu? Sunt un nimeni... sunt un om normal... cu mine, fara mine,.. umanitatea va merge inainte, stiu aceste lucruri dar... pentru mine sunt cel mai important, si ma sting.

Ma uit la ceas, e deja ora 12,... am mai pierdut ore stand si meditand la lucruri care pana la urma nu folosesc si nu au sens pentru nimeni in afara de mine. Probabil ca am renuntat, probabil ca m-am resemnat. Nu stiu de ce mai trec prin toate aceste chinuri, oricum nu fac decat sa imi prelungesc agonia, poate ca ar trebui sa renunt.. poate ca ar trebui sa merg acasa, sa imi accept destinul si sa ma sting linistit.

Aerul asta pe care il respir, simt nevoia sa ma bucur de el, ma gandesc ca imi va lipsi... si totusi il urasc, il urasc pentru eternitatea lui. Prin cate corpuri a trecut el.. prin cate fiinte a fost.. fiinte care de mult au apus... iar eu sunt doar o fiinta.