In tacerea noptii mi-e frica, nu de moarte .. ci de faptul ca am sa mor in somn, de faptul ca ea va veni si eu nu am sa imi dau seama... Mi-e frica de faptul ca am sa mor fara sa stiu, si totusi oare vreau sa stiu? Dar mai important.. oare vreau ca restul sa stie? Nu.. nu vreau,.. nu vreau sa le vad fetele ingrozite, nu de plecarea mea.. ci mai ales de faptul ca eu sunt film de prezentare a ceea ce cu totii vor infrunta mai devreme sau mai tarziu. Nu vreau sa ii vad tristi, compatimindu-mi sfarsitul.. nu vreau sa ma tina de mana. Vreau sa mor singur.
Stiu ca nu mai am mult, ii auzisem pe holuri vorbind.. imi dadeau 4-5 luni, au trecut 6 de atunci.. m-am incapatanat sa ii contrazic probabil, sau poate au gresit ei.. sunt constient ca termenul de valabilitate mi-a trecut, si ca din clipa asta sfarsitul poate veni oricand.
Tacerea asta ma macina, e ca si cum tot ce as face e sa astept.. cat de absurd e.. astept ceva ce nu vreau sa vina... si totusi asteptarea o urasc mai mult decat moartea in sine.. nici nu stiu ce e mai rau... sa mori sau sa astepti sa mori. Asta e probabil un sindrom tipic al muribundului... ii e frica sa moara, dar la un moment dat aceasta frica, anxietatea, asteptarea, tristetea il face sa decada,.. il face sa isi spuna „mi-a ajuns, fie ce o fi.. sa se termine odata”
Mi-e somn, as vrea sa stau treaz pentru ca stiu ca o sa am o eternitate de petrecut dormind.. dar nu pot. Atat de moale mi se pare patul asta, ma scufund in el ca intrun nor de pe cerul unei zile linistite de vara.. Ma scufund.. in el.. ma scufund in mine insumi. Ma uit cu ochii intredeschisi la neonul albastrui din tavan ce isi varsa lumina rece in toata incaperea, lumina ce invadeaza peretii, ca un mucegai fluorescent... lumina ce imi mangaie fata dar pe care eu in amorteala mea nu o simt.
Ma uit cum in jurul lui umbre danseaza,.. si umbrele imi zambesc.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu