Cu totii avem drumuri in viata,toata existenta noastra inseamna miscare.. ne zbatem intre puncte de pornire si sosire, iar totul poate fi simplificat la aceasta forma simpla a intelesului.
Avem dorinte, avem obiective, plecam din punctul de pornire in momentul in care ne propunem ceva si mergem inspre linia de sosire sperand sa ajungem. Iar noi, fiintele, facem mai multe drumuri in acelasi timp, avem mereu tinte si nevoi... fiecare din noi este un maratonist care alearga mai multe trasee in acelasi timp, iar intodeauna intrebarea pe care ne-o punem e daca terminam cursa. Unele le terminam, altele nu,... singura cursa pe care nu vrem sa o terminam niciodata e cursa vietii, si cea a iubirii.
Drumul asta pe care il parcurg nu stiu cand l-am inceput, dar ce e mai important e ca nu stiu ce am sa gasesc la sfarsitul lui... Si e normal, un drum la care nu ti-l amintesti sa fi pornit nu ai cum sa stii unde te duce. Drumul asta nu e al meu, nu eu mi l-am propus,.. mi-a fost dat.
Uneori nu tot ceea ce urmam e din cauza vointei noastre, cateodata drumurile ni se dau, si le uram, uram cand suntem fortati sa alergam curse la care nu am vrut niciodata sa participam... Si nu sunt singur pe acest drum, ma uit la toti cei care merg in aceeasi directie cu mine, ma uit la fetele lor multumite.. toti arata la fel, toti zambesc la fel, toti par a avea acelasi nivel de fericire.
Eu nu pot fi fericit ca ei, de ce? Pentru ca nu mi-am dorit aceasta fericire.. ea mi-a fost data. Acest lucru ma impiedica sa ma bucur de acest val de buna stare care mi-a invadat corpul, eu nu ma simt usor ca ei.. eu ma simt gol.. eu nu ma simt multumit.. eu ma simt limitat de acest grad de multumire.
Drumul asta are doua sensuri... are doua destinatii, iar mie nu imi place nici una din ele. Eu am fost un simplu om.. pentru ei, dar nu pentru mine,.. din punctul meu de vedere eu nu am fost niciodata ca toti ceilalti, de aceea nici nu vreau sa ii urmez... mai ales fortat.
Insa cum poti sa abandonezi un drum? Poti sa te opresti dar.. nu ai cum sa ramai asa.. pana si un pribeag are nevoie de destinatii... un pribeag merge.. dar tot se indreapta undeva.. chiar daca nu stie unde. Gandindu-ma asta sunt eu acum, sunt un pribeag.
Eu nu vreau sa urmez acest drum si nu vreau sa ajung la niciuna dintre cele doua tinte... sunt pus sa aleg iar eu nu vreau sa aleg, Defapt, nici macar sa aleg nu pot... ma uit la cei ce se indreapta in cealalta directie.. le citesc tragedia in ochi.. sunt sigur ca daca ar putea sa schimbe sensul ar face-o.
Eu, eu sunt ca un tren pe sine, drumul e liniar iar sinele nu ma lasa sa ma abat de la ele. Cat imi doresc sa deraiez acum....
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu